Iata cel mai recent poem scris de subsemnatul… scris cu emotie, durere… Citeste, urmareste imaginile si plangi… Asta e lumea ta, creata de tine. Ai macar curajul de o privi in ochi…
Balada vieţii şi a morţii
scrisa de C. Şerban
Lasă-mă să mor, de atâtea ori,
De cât e nevoie ca să fiu iertat.
Lasă-mă să zbor, să străbat focurile,
Bătând din aripi preţ de infinit.
Lasă-mă să te iubesc aşa de mult,
Încât infinitul şi nimicul să îmi pară tot una atunci cand nu eşti.
Lasă-mă să îţi trăiesc durerea, mamă, să plâng,
Să plâng într-o singură zi de câte ori ai plâns tu pentru mine o viaţă.
Lasă-mă, iubita mea, fratele meu, camaradul meu, mama mea, lumea mea,
Lasă-mă să îmi mor durerea.
Oricâte balade am cânta, oricâte poeme am scrie,
Nu sunt de ajuns să nu mai aprindem lumânări,
Să nu mai trimitem tancuri, să tragem cu flori,
Să nu murim.
Simt cum ard…
Mă arde viaţa…
Viaţă, lasă-mă să mor
Cu tine.
Lasă-mă să mor, de atâtea ori,
De cât e nevoie ca să fiu iertat.
© 2010 Costinel Şerban
Suferi mama.. suferi…. de ce vrei tu sa mori nu pot ca sa stiu..
da’ versurile e misto…
Publicat de Sorin | martie 19, 2010, 6:22 pmversurile sunt alegorice… nu trebuie sa le iei ad literam…
e vorba de moartea libertatii… sau moartea societatii culturale… sau ma rog, intelegi tu…
fiind la persoana I, nu eu sunt persoana I in text, ci patria… patria isi doreste sa moara;)
Publicat de costiserban | martie 19, 2010, 6:38 pmfrumos! imaginile completeaza. unele versuri chiar au forta.
Publicat de stephen | martie 19, 2010, 6:36 pmWow! foarte tare…imaginile si cuvintele se completeaza foarte frumos,iar versurile chiar au un mesaj foarte puternic.Bravo! 11 stars out of 10!
Publicat de Alex Szollo | martie 19, 2010, 6:48 pmCred că am încercat de multe ori să interpretez talentul tău, dar de fiecare dată am rămas fără instrumentele criticii, şi anume: cuvintele. Cum ai putea să critici ceva ce nu poate fi criticat, când pendularea permanentă dintre sacru şi profan se contopeşte într-o lume a abisului, a neînţelegerii care se poate înţelege?
O dată scrisesem fără să vreau următoarele rânduri: „Mi-aş fi dorit să fiu un cuvânt căci poate numai atunci mi-ai fi înţeles adevărata valoare şi m-ai fi preţuit mai mult.” Nu mai ţin minte împrejurările unei asemenea scrieri, dar ştiu că toate sentimentele mele se transpuseseră în acele câteva cuvinte aşternute pe o foaie în grabă.
Aşa şi aici, mă simt incapabilă să transform poezia, să încerc să o conturez cu propriile mele cuvinte, cu propria mea imaginaţie, de aceea nu pot decât să apreciez piesa de artă cu care mi-ai făcut cunoştinţă.
Cu drag,
Theo~
Publicat de Theo~ | martie 19, 2010, 6:58 pmscumpa mea cat te-ai straduit tu sa scrii cuvintele alea? sa iti spun drept, mi se par mai pretentioase decat ar trebui pentru poezia asta si pentru un blog
) dar iti apreciez entuziasmul oricum. hug
Publicat de Layla | martie 19, 2010, 7:59 pmEste interesanta poezia, contine multe metafore revelatorii; cel mai mult mi-au placut versurile “viata, lasa-ma sa mor/ Cu tine”. Felicitari!
Publicat de nelutica | noiembrie 15, 2010, 2:54 am